PRIN DRAGOSTE, CĂTRE FIINŢĂ

Din comorile Orientului: PRIN DRAGOSTE, CĂTRE FIINŢĂ

„Fiinţa nu este foarte departe. Este partea cea mai profundă a dragostei, o dragoste care este total pură, necondiţionată. O dragoste care este întru totul vigilentă, trează, conştientă se transformă imediat într-o revoluţie uimitoare: deschide porţile altarului cel mai ascuns al fiinţei. Şi să ajungeţi la însuşi centrul vostru înseamnă să dobândiţi tot ceea ce vă poate oferi viaţa: întregul parfum, întreaga frumuseţe, întreaga bucurie, întreaga binecuvântare.” (OSHO)

* Există trei niveluri ale individului uman: fiziologia, corpul; psihologia, mintea; şi fiinţa, sinele etern. Dragostea poate exista pe toate cele trei planuri, însă calităţile sale vor fi diferite. Pe planul fiziologiei, corpul, este numai sexualitate. O puteţi numi dragoste deoarece cuvântul „dragoste“ pare poetic, frumos, însă nouăzeci şi nouă la sută dintre oameni numesc sexul „dragoste“. Sexul este biologic, fiziologic. Chimia voastră, hormonii voştri – tot ceea ce este material este implicat în asta.

Vă îndrăgostiţi de o femeie sau de un bărbat. Puteţi descrie exact de ce v-a atras această persoană? Cu siguranţă nu puteţi vedea sinele persoanei; nu v-aţi văzut încă nici măcar propriul sine. Nu puteţi vedea nici psihologia persoanei respective, pentru că a citi mintea cuiva nu este uşor lucru. Aşa încât, ce aţi găsit? Ceva în fiziologia voastră, în chimia voastră, în hormonii voştri este atras de hormonii, fiziologia, chimia celeilalte persoane. Aceasta nu este o relaţie de dragoste; este o relaţie chimică. […]

Numai unu la sută dintre oameni merg ceva mai în profunzime. Poeţii, pictorii, muzicienii, balerinii, cântăreţii au o asemenea sensibilitate încât pot simţi dincolo de corp. Ei pot simţi frumuseţile minţii, sensibilităţile inimii, pentru că trăiesc pe acel plan ei înşişi.

Ţineţi minte aceasta ca pe o regulă de bază: oriunde aţi trăi, nu puteţi vedea dincolo de asta. În cazul în care trăiţi în corp, în care credeţi că sunteţi numai corpul vostru, puteţi fi atraşi numai de corpul cuiva. Acesta este stadiul fiziologic al dragostei. Însă un muzician, un pictor, un poet trăieşte pe un plan diferit. Nu gândeşte, simte. Şi, pentru că trăieşte în inima lui, poate simţi inima celeilalte persoane. Aceasta se numeşte în mod obişnuit dragoste. Ea este rară. Aş zice că este doar într-un procent de unu la sută, poate; se întâlneşte doar din când în când.

De ce mult mai mulţi oameni nu trec la al doilea nivel? Căci este extraordinar de frumos... însă există o problemă. Orice lucru foarte frumos este şi foarte delicat. Nu este făcut din fier; este făcut dintr-o sticlă foarte fragilă. Şi, odată ce o oglindă a căzut şi s-a spart, nu se mai poate întregi. Oamenilor le este frică să se implice atât de mult încât să ajungă la nivelurile delicate ale dragostei, pentru că în acel stadiu dragostea este extraordinar de frumoasă, dar şi extraordinar de schimbătoare. Sentimentele nu sunt roci, sunt precum florile de trandafir. Este mai bine să ai o floare de trandafir din plastic, pentru că va fi acolo întotdeauna, şi în fiecare zi o poţi spăla şi va fi proaspătă. O poţi da cu puţin parfum franţuzesc. Dacă îi păleşte culoarea, o poţi vopsi din nou. Plasticul este unul dintre cele mai indestructibile lucruri din lume. Este stabil, permanent; aşadar, oamenii se opresc la fiziologic. Este superficial, dar este stabil.

Poeţii, artiştii sunt renumiţi că se îndrăgostesc aproape în fiecare zi. Dragostea lor este ca o floare de trandafir. Atâta vreme cât este acolo, este atât de parfumată, atât de vie, dansând în vânt, în ploaie, în soare, afirmându-şi frumuseţea. Însă în pragul serii se poate să se fi dus, şi nu poţi face nimic pentru a preveni acest lucru. Cea mai profundă dragoste a inimii este întocmai ca o boare de vânt ce intră în camera ta, aducându-şi prospeţimea, răcoarea, şi apoi s-a dus. Nu poţi prinde vântul în palma ta. Foarte puţini oameni sunt atât de curajoşi încât să trăiască o viaţă moment-cu-moment, schimbătoare. Aşadar, au decis să se lase cuprinşi de o dragoste pe care se pot baza. [...]

Primul tip de dragoste ar trebui să fie numit sex. Al doilea tip de dragoste ar trebui să fie numit dragoste. Al treilea ar trebui să fie numit iubire: o calitate fără referinţă, nonposesivă şi care nu-i permite nimănui altcuiva să vă posede. Această calitate de a iubi este o revoluţie atât de radicală, încât până şi a o concepe este foarte dificil.

În pragul fiinţei, doar adulmecaţi iubirea. Dar să nu vă fie teamă [...]; ceea ce consideraţi voi dragoste se va fi dus. Însă ceea ce îi va lua locul este ceva imens, infinit. Veţi fi în stare să iubiţi fără a fi ataşaţi. Veţi fi în stare să iubiţi mulţi oameni, pentru că să iubiţi o singură persoană înseamnă să rămâneţi săraci. Acea unică persoană vă poate oferi o anumită experienţă a dragostei, dar să iubiţi mulţi oameni... veţi fi uimiţi cum fiecare persoană vă oferă un nou sentiment, un nou cântec, un nou extaz.

Descoperirii fiinţei îi urmează calitatea iubirii impersonale. Atunci pur şi simplu iubiţi, iar ea se răspândeşte încontinuu. Întâi este vorba despre fiinţe umane, apoi curând sunt animale, păsări, copaci, munţi, stele. Vine o zi în care această întreagă existenţă este iubita voastră. Acesta este potenţialul nostru, şi acela care nu şi-l realizează îşi iroseşte viaţa.

Da, va trebui să pierdeţi câteva lucruri, însă ele sunt fără valoare. Veţi câştiga atât de mult încât nu vă veţi mai gândi niciodată la ceea ce aţi pierdut.

O iubire pură, impersonală, care poate pătrunde în fiinţa oricui: acesta este rezultatul stării de meditaţie, al tăcerii, al afundării profunde în interiorul propriei voastre fiinţe. Eu încerc numai să vă conving. Nu vă temeţi să pierdeţi ceea ce aveţi.

Sarcina mea este în esenţă să vă conving cândva să treceţi de la fiziologie la psihologie – să treceţi de la minte la inimă. Apoi să treceţi de la inimă la fiinţă. Dinspre fiinţă se deschide poarta către fiinţa supremă a existenţei. Este imposibil de descris. Ea poate fi numai indicată – un deget care arată înspre lună.

Dar nu vă îngrijoraţi. Nu vă veţi pierde decât sărăcia, nefericirea. Nu veţi pierde nimic de valoare.

* O persoană iubitoare nu poate răni pe nimeni. Dragostea nu poate răni şi nu poate fi violentă. Aceste sentimente violente nu vor dispărea dacă energia lor nu este transformată în dragoste. Şi dragostea adevărată nu ştie ce-i aceea gelozie. Orice dragoste care este însoţită de gelozie nu este, cu siguranţă, dragoste adevărată, este instinct biologic.

Cu cât mergeţi mai sus – de la corp la minte, de la inimă la fiinţă –, toate aceste sentimente barbare dispar. Dragostea care are loc de la fiinţă la fiinţă nu ştie ce-i aceea gelozie.
Însă cum veţi găsi o asemenea dragoste?

Este o iradiaţie a tăcerii voastre, a păcii voastre, a stării voastre de bine lăuntric, a fericirii voastre. Sunteţi atât de fericiţi, încât vreţi să împărtăşiţi acestă fericire; această împărtăşire este dragoste. Dragostea nu cerşeşte. Nu spune niciodată: „Daţi-mi dragoste“. Dragostea întotdeauna porunceşte, ştie numai cum să ofere. Nu îşi închipuie niciodată şi nu aşteaptă să primească nimic în schimb.

Fiţi mai meditativi, fiţi mai conştienţi de fiinţa voastră. Lăsaţi ca lumea voastră lăuntrică să devină mai tăcută, şi dragostea va curge prin toată fiinţa voastră.

Pasajele de mai sus au fost extrase din lucrarea EMOŢIILE ŞI SĂNĂTATEA a lui Osho (Pro Editură şi Tipografie, 2008).
Sursa articolului:

Comentarii

Florina R. a spus…
Extraordinar de adevarat! Cele trei etape ale dragostei descrise de Osho pot fi suprapuse cu usurinta clasificarii evanghelice a dragostei: eros, phileia, agape.

In practica, daca reusim sa trecem la a doua etapa, si sa ne indreptam spre a treia, deja e un lucru mare. De fapt, calitatea iubirii merge in paralel cu inteaga noastra transformare launtrica.

Postări populare de pe acest blog

În fluxul tuturor lucrurilor bune