Dumnezeu merge şi cu elicopterul
Dumnezeu lucrează prin oameni, dar întotdeauna în comuniune cu liberul lor arbitru sau, mai româneşte spus, cu libera lor alegere. Cu gândul, cu vorba sau cu fapta, omul alege să exprime binele sau răul, să-l aducă pe Dumnezeu în manifestare ori să manifeste impulsurile urii şi ale rătăcirii. O povestioară pe care toată lumea o ştie descrie puterea de alegere a omului într-un mod care merită reţinut; vin inundaţii mari într-o regiune, şi un om credincios găseşte că a venit momentul să aştepte ajutorul lui Dumnezeu. Apa creşte, vine o barcă să-l salveze, dar el alege să rămână lângă casa lui. "Îl aştept pe Dumnezeu să mă salveze", pretinde omul, iar apele cresc şi ajung până la streaşina casei. Vine o şalupă, vine apoi şi-un elicopter, dar omul continuă să-l aştepte pe Dumnezeu. Apele învulburate nu iartă, aşa că omul a murit înecat. Ajuns la poarta Raiului, supărat pentru situaţia sa, omul a întrebat de ce Dumnezeu n-a venit să-l ajute? Iar sfântul care păzea treburile Raiului i-a răspuns liniştit: "Omule, ţi-am trimis barca, ţi-am trimis şalupa, ţi-am trimis şi elicopterul; uite aşa a venit Dumnezeu, dar tu nu l-ai recunoscut".
Dumnezeu lucrează prin oameni şi, adesea, ne trimite şi nouă câte-o barcă, o şalupă sau un elicopter, doar că, la fel ca omul din poveste, strâmbăm nemulţumiţi din nas, fiindcă nu-l putem recunoaşte pe cel care lucrează prin oameni. Pe de altă parte, nu ne amintim (oare de ce?) că alegerea, deopotrivă aceea de a lucra pentru Dumnezeu, deci în ajutorul celorlalţi, cât şi de a recunoaşte lucrarea făcută pentru noi prin alţii, este în responsabilitatea noastră. Libertatea de a alege dacă facem bine sau rău, dacă prin noi lucrează lumina sau întunericul are nevoie să ne fie cunoscută, căci fără această cunoaştere ne putem rătăci. Vom crede că Dumnezeu şade pe un tron aurit al cerurilor şi abia aşteaptă să ne arunce în Iad când păcătuim sau, la fel ca omul din poveste, îl vom aştepta cu ochii aţintiţi într-o direcţie greşită. Mai avem şi a treia variantă, şi anume aceea să credem că Dumnezeu nu există, în vreme ce el ne priveşte în fiecare zi din ochii oamenilor care ne înconjoară, cum priveşte singur şi neînţeles prin propriii noştri ochi. În orice om care ne ajută, în orice fiinţă care ne dă o floare sau ne îmbrăţişează cu bucurie, în orice om inspirat, altruist şi binevoitor se ascunde bunăvoinţa divină, manifestată prin el. Din când în când, fiecare dintre noi ascultă glasul divin şi lucrează la îndemnul lui. Din când în când, fiecare fiinţă răspunde graţiei, ce curge prin gândul său şi prin inima sa, dar şi prin faptele sale. Dar nu-i îndeajuns să se întâmple doar din când în când pentru ca lumea noastră să devină lumea pe care ne-o dorim. Dumnezeu ne bate la uşă, uneori îmbrăcat în uniformă de poştaş sau în chipul unui copil. Dumnezeu ne priveşte uneori cu ochii omului de lângă noi, fie el un iubit, un părinte, un şef sau un simplu trecător. Să ne ascuţim urechile şi să ne lărgim pupilele pentru a-l recunoaşte în ceilalţi şi, mai ales, pentru a ne aduce aminte că fiecare alegere a noastră slujeşte o putere, fie una întunecată, fie una luminoasă. Cui îi slujim? Noi alegem. Asta-i cunoaşterea simplă, dar atât de necesară în viaţa de zi cu zi, care ne poate transforma în instrumente ale Graţiei în această viaţă, căci este cunoaşterea faptului că nu suntem niciodată singuri, dar – dacă alegem – Dumnezeu ne îngăduie orice.
Dumnezeu lucrează prin oameni şi, adesea, ne trimite şi nouă câte-o barcă, o şalupă sau un elicopter, doar că, la fel ca omul din poveste, strâmbăm nemulţumiţi din nas, fiindcă nu-l putem recunoaşte pe cel care lucrează prin oameni. Pe de altă parte, nu ne amintim (oare de ce?) că alegerea, deopotrivă aceea de a lucra pentru Dumnezeu, deci în ajutorul celorlalţi, cât şi de a recunoaşte lucrarea făcută pentru noi prin alţii, este în responsabilitatea noastră. Libertatea de a alege dacă facem bine sau rău, dacă prin noi lucrează lumina sau întunericul are nevoie să ne fie cunoscută, căci fără această cunoaştere ne putem rătăci. Vom crede că Dumnezeu şade pe un tron aurit al cerurilor şi abia aşteaptă să ne arunce în Iad când păcătuim sau, la fel ca omul din poveste, îl vom aştepta cu ochii aţintiţi într-o direcţie greşită. Mai avem şi a treia variantă, şi anume aceea să credem că Dumnezeu nu există, în vreme ce el ne priveşte în fiecare zi din ochii oamenilor care ne înconjoară, cum priveşte singur şi neînţeles prin propriii noştri ochi. În orice om care ne ajută, în orice fiinţă care ne dă o floare sau ne îmbrăţişează cu bucurie, în orice om inspirat, altruist şi binevoitor se ascunde bunăvoinţa divină, manifestată prin el. Din când în când, fiecare dintre noi ascultă glasul divin şi lucrează la îndemnul lui. Din când în când, fiecare fiinţă răspunde graţiei, ce curge prin gândul său şi prin inima sa, dar şi prin faptele sale. Dar nu-i îndeajuns să se întâmple doar din când în când pentru ca lumea noastră să devină lumea pe care ne-o dorim. Dumnezeu ne bate la uşă, uneori îmbrăcat în uniformă de poştaş sau în chipul unui copil. Dumnezeu ne priveşte uneori cu ochii omului de lângă noi, fie el un iubit, un părinte, un şef sau un simplu trecător. Să ne ascuţim urechile şi să ne lărgim pupilele pentru a-l recunoaşte în ceilalţi şi, mai ales, pentru a ne aduce aminte că fiecare alegere a noastră slujeşte o putere, fie una întunecată, fie una luminoasă. Cui îi slujim? Noi alegem. Asta-i cunoaşterea simplă, dar atât de necesară în viaţa de zi cu zi, care ne poate transforma în instrumente ale Graţiei în această viaţă, căci este cunoaşterea faptului că nu suntem niciodată singuri, dar – dacă alegem – Dumnezeu ne îngăduie orice.
Comentarii