Elogiu pentru portocala
In ultimele postari m-am retras putin in spate ,ca sa-i las pe altii sa spuna ce au mai frumos in suflet .In aceasta categorie intra si postarea de mai jos ,nicicand nu am citit ceva mai frumos legat de portocala aurie :
Alkidamas a cîntat cu vrednicie moartea, tăunul şi sarea; alţii, nu mai puţin ageri, si-au exersat talentul asupra păunilor, şoarecilor, şerpilor casei şi chiar au nemurit calviţia; Theodor Prodromul s-a oprit asupra culorii verzi, iar Nicefor Basilikes şi-a cucerit gloria făcînd elogiul unui cîine, dar al unui cîine oarecare, nici măcar nu e vorba de cel care a dat numele filosofilor mei preferaţi. Bune toate acestea, pentru că toate-s făpturi ale Domnului şi demne de toate laudele. Dar portocala? Cine a cîntat-o? Cine s-a învrednicit, pînă în această clipă sublimă în care constelaţiile s-au organizat în vederea împlinirii ţelului meu, cine s-a învrednicit deci cu elogierea portocalei? Nimeni n-a sesizat sfericitatea ei perfectă, nimeni n-a văzut pînă astăzi că acest fruct sacru reproduce, în structura sa, sturctura infinită şi impecabilă, pentru că fără păcat, a întregului univers. Dar culoarea sa? Unde mai poate fi întîlnită această nuanţă atît de vie, atît de caldă răspîndind în jur o luminozitate atît de mîngîietoare şi persistentă? Ajunge o singură portocală într-un spaţiu închis, oricît ar fi acesta de mare, de pildă această cameră în care vă vorbesc, pentru a te putea dispensa de lumina şi de căldura astrului zilei. Mireasma pe care o răspîndeşte, parfumul acesta insidios, vrăjit, care mă leagănă în braţele sale uşoare precum lianele în jurul unui bătrîn arbore din pădurea tropicală. Un strung carusel, pe lîngă o portocală? Nimic. O armată în haine strălucitoare mărşăluind pe străzile oraşului de-abia cucerit? Nimic. Un ordinator din ultima generaţie, a patra să fie?, aşezat lîngă minunata portocală? Nimic. Se mai aud oare lătrăturile unui dictator cuprins de elanuri reformatoare atunci cînd, în apropierea tribunei sale, lumina de aur a portocalei răspîndeşte liniştea şi pacea? Se mai aud ele? Nu! Acum şi în vecii vecilor, nu! Dacă întregul univers ar dispărea în adîncul abisului primordial şi o singură portocală ar rămîne – aceasta strălucind pe mica etajeră de cărţi, de ce nu? – sucul ei dulce-acrişor, coaja ei luminoasă, sîmburii ei amărui şi minunaţi ca dinţii de fildeş ai crocodililor din Nil, ar fi de ajuns pentru a-l putea recompune. Pentru că portocala, ca şi AUM, este o silabă a zeului. Să nu uităm, stimat auditoriu, iubitele mele doamne şi nobilii mei domni, care aveţi preamulta bunăvoinţă de a mă asculta pe mine nevrednicul, vorbind despre ea, cea vrednică între toate, să nu uităm că există perfecta ei sfericitate, forma ei superbă, inefabilă, în care se topeşte, cum într-un mistic creuzet, orice materie vulgară şi zgrunţuroasă, poroasă, adipoasă, gazoasă, orice clei, orice nisip, orice mină, pînă şi materia imaterială a gîndurilor vinovate…”.
„Ei, da, stimat auditoriu, frumoase doamne şi nobili domni, aţi putea să mă somaţi cu multă uşurinţă să dovedesc cu probe perfecta sfericitate a fructului pe care-l slăvesc. Mi-aţi putea spune că forma sa nu e chiar sferică, că e puţin turtit în locul acela de care se prinde de creanga arborelui, mai mult că acolo există şi o scobitură, mică e drept dar tot scobitură se cheamă că este. Vreun expert în coloristică dintre Domniile Voastre îmi va prezenta eşantioane cu vopsele sintetice de un portocaliu atît de pur încît nici o urmă de roşu ori verde nu-i va iriza perfecţiunea. Mi se va putea înfăţişa o bilă de oţel perfectă, fără fisuri, vopsită cu această substanţă sintetică făcută de mîna omului. Voi fi nevoit atunci să recunosc că toată splendoarea fructului meu nu e decît o iluzie deşartă şi periculoasă, pentru că tulbură minţile. Gustul său? O impostură, desigur, căci în laboratoarele gastronomice se obţin, cu o viteză şi o uşurinţă de neobţinut în natură, gusturi infinit mai rafinate. Cine mai poate să creadă în portocală, cînd juice-ul obţinut chimic e adăpostit în frumoasele cutii vidate, sferice la nevoie, cu etichete lucioase şi nesfîrşit de atrăgător colorate? Voi fi îngenunchiat, trist şi disperat. Voi fi tentat să mă sinucid strîngînd strîns în pumn frucutul infam căruia am avut nesăbuinţa să-i ofer întreaga mea forţă de convingere, tot talentul meu, întreg geniul cu care îmi place să cred că m-a înzestrat Atotputernicul şi pe care-l relevaseră ursitoarele la naşterea mea prematură şi impetuoasă…”
„Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, bun venit la actua…, scuze, am încurcat amintirile!, deci preafrumoase doamne şi multinteligenţi domni, vă rog nu vă întristaţi, reţineţi lacrimile ce stau să se sloboadă în lume, acultaţi-mă! Mohicanul retoric din mine, metaforizantul impetuos şi dialecticianul impecabil, are, au toţi trei launloc, arme încă nebănuite. Portocala nu este perfect sferică, are o anume teşitură şi chiar o mică scobitură? Aşa o fi. Dar pămîntul, îmi întreb eu adversarii nedemni şi încrîncenaţi, este oare o sferă perfectă? Deşi seamănă cu un cartof, deşi e turtit la amîndoi polii, îşi continuă de milioane de ani cele două mişcări ale sale fără să se sinchisească de imperfecţiunea sa funciară, ba ne suportă şi pe noi cu prostia noastră, a adversarilor mei, cu tot. Şi după ce măsurăm noi timpul, dimensiunea supremă a vieţii, dacă nu după această caraghioasă barabulă cosmică? Nici nu vreau să mai vorbesc despre amalgamul de culori în care este împiestriţat de la începutul eternităţii, nici de degradanta explozie de mirosuri şi gusturi pe care o poartă prin cosmos. Perfecţiunea unei bile de oţel inoxidabil? Dar ce este mai rece, mai respingător şi mai străin omului decît acest artefact penibil? Şi ce aromă răspîndeşte ea în afara aceleia a sudorii inutil risipite de corpul proletarului neliber, aservit efortului distrugător? O, aş vrea să-mi vină în faţă cel care, cu o mînă pe inima şi cealaltă pe Sfînta Scriptură, mi-ar putea mărturisi că a putut percepe, cu simţurile sale maltratate, gustul acestui corp respingător! Haide, vino, vreau să te cunosc, prietene temerar şi nebun! Dar portocala? Corpul ei tare şi elastic, plăcut mîngîierii, sucul ei acid şi parfumat pe care ţi-l lasă în palmă atunci cînd strîngi uşor pumnul, gustul ei dulce-acrişor atît de fascinant şi persistent în memorie. Rotunjimea ei, zice-se, imperfectă, dar cu atît mai bine, pentru că e un corp viu, în progres continuu, deschis devenirii, controlat de o dialectică imperturbabilă. Uitaţi-vă, doamnelor şi domnilor, iubiţi prieteni, priviţi acest splendid corp plin de viaţă, ascuns în cămaşa lui aurie, treceţi-l din mînă în mînă, mirosiţi-l, pipăiţi-l, lipiţi-l de delicatele dumneavoastră obraze, de delicaţii dumneavostră obraji. Aţi văzut vreodată ceva mai fascinant? Aţi atins vreodată ceva atît de fin, de catifelat, aţi simţit în palmă o umiditate atît de bine dozată, aţi mirosit ceva mai apropiat şi sfînt? Gîndiţi-vă numai cîte ori au trebuit să rotească astrele în zborul lor infinit şi precis pentru a se zămisli, din haosul unei lumi în veşnică mişcare, întreaga şi încîntătoarea perfecţiune a acestui fruct, de nici un Dumnezeu oprit. Căci, dacă mărul a putut fi gîndit cîndva, acum multă vreme, ca un fruct interzis, cine s-ar putea gîndi vreodată, incluzînd aici şi însăşi divinitatea al cărei nume nu trebuie pronunţat, să oprească accesul la atît de democratica şi atît de perfecta făptură a portocalei?
Doamnelor şi domnilor, iubesc portocala, aşa cum numai pe ilustrele Voastre Domnii vă mai pot iubi!”.
„Ei, da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, unii au cîntat moartea, cîinele, chelia, viaţa dreaptă şi înţeleaptă a împăraţilor, faptele războinicilor şi ale eroilor olimpici, alţii firul de iarbă primăvara, minunile maşinismului, curentul electric, closetul de aur al epocilor viitoare, cîrnaţii, mingea de fotbal, plăcerile amorului, fidelitatea iubitei, luna, soarele, ordinea perfectă a universului, munca, jocul şi joaca, fapele sfinţilor şi părinţilor, atotputernicia imposibil de cunoscut a divinităţii, muncile cîmpului, campaniile victorioase, împreunarea trupească şi multe altele. Dar eu mi-am ales portocala şi v-am vorbit cu toată puterea elocinţei mele despre portocală. Nu cunosc ceva mai fascinant decît acest fruct aromat şi răcoros, limitat în propriile sale frontiere aurii şi nelimitat precum însuşi universul. Căci în portocală există totul – culoare, gust, miros, tactilitate extremă şi chiar sunetul unei muzici secrete, atunci cînd, la cea mai uşoară apăsare, acidul iese din coajă. Este o întreagă lume, suficientă sieşi dar care, deschisă, îmbietoare, se oferă primului venit. O, portocală, iubită portocală, dacă regret ceva cu adevărat, este că nu sînt poet liric pentru a-ţi înălţa oda meritată, imnul de slavă şi glorie pe care ţi-l datorez! De acum în vecii vecilor, pînă la sfîrşitul vremurilor viitoare, voi rămîne servul tău umil şi credincios! Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, acesta este elogiul pe care îl închin portocalei. Dacă eu, nevolnicul, nu v-am putut convinge, înseamnă că nimeni nu vă poate convinge, decît poate chiar ea, portocala. La ieşire, în lăzile acelea albe sînt portocale proaspete, sosite acum din Cipru. Nu vă sfiiţi, luaţi-le şi mîngîiaţi-le în drum spre casă, mirosiţi-le, ascultaţi-le divinul cîntec, ei, da, gustaţi-le! Vă mulţumesc pentru atenţia dumneavoastră şi pentru răbdarea dumneavoastră supraomenească. Vă mulţumesc!”.
Intreaga poveste superba o puteti citi aici http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/maria-sau-elogiu-pentru-portocala-sau-despre-momentul-acela-inselator-cind-ai-impresia-ca-parasesti-adolescenta-ori-ca-adolescenta-te-paraseste-din-propria-ei-initiativa-22005.html#comment-341166
Va multumesc inca o data pentru aceste superbe randuri si pentru ca mi-ati ingaduit sa public cateva la mine pe blog ,o adanca plecaciune .
Si pentru ca e necesar si un raspuns la intrebarea : cine iese din adolescenta in aceasta poveste am sa redau cateva cuvinte din raspunsul meu
sfarsitul povestiri a fost ca un preambul la ce va fii acum ,povestea poate sa -si gaseasca in sfarsit raspunsul final
cine iese din adolescenta ?
cel care descopera ce inseamna portocalii aurii la nivel metafizic .
un prim indiciu ar fii ca desi Maria din vis isi acopera sexul cu o portocala in aceasta poveste nu e vorba efectiv de sex ci de … creativitate
e culoarea creativitatii ,mai exact culoarea energiei nemateriale a creativitatii si care se aseaza in zona sacrala
si nu vorbesc numai de creativitatea prin scris care e doar o forma materiala ci de creatorul de energii invizibile de transmutarea lor din necunoscut in vizibil
prefer aceasta abordare sau titrare ca sa zic asa decat varianta filologica cu constructia literara care mi se pare rece ca bila de otel pe care nimeni inca nu a venerat-o ,elogiat-o ……
Multumesc suflet ales ,talent prevazut din fasa de ursitoare ,multumesc .
Alkidamas a cîntat cu vrednicie moartea, tăunul şi sarea; alţii, nu mai puţin ageri, si-au exersat talentul asupra păunilor, şoarecilor, şerpilor casei şi chiar au nemurit calviţia; Theodor Prodromul s-a oprit asupra culorii verzi, iar Nicefor Basilikes şi-a cucerit gloria făcînd elogiul unui cîine, dar al unui cîine oarecare, nici măcar nu e vorba de cel care a dat numele filosofilor mei preferaţi. Bune toate acestea, pentru că toate-s făpturi ale Domnului şi demne de toate laudele. Dar portocala? Cine a cîntat-o? Cine s-a învrednicit, pînă în această clipă sublimă în care constelaţiile s-au organizat în vederea împlinirii ţelului meu, cine s-a învrednicit deci cu elogierea portocalei? Nimeni n-a sesizat sfericitatea ei perfectă, nimeni n-a văzut pînă astăzi că acest fruct sacru reproduce, în structura sa, sturctura infinită şi impecabilă, pentru că fără păcat, a întregului univers. Dar culoarea sa? Unde mai poate fi întîlnită această nuanţă atît de vie, atît de caldă răspîndind în jur o luminozitate atît de mîngîietoare şi persistentă? Ajunge o singură portocală într-un spaţiu închis, oricît ar fi acesta de mare, de pildă această cameră în care vă vorbesc, pentru a te putea dispensa de lumina şi de căldura astrului zilei. Mireasma pe care o răspîndeşte, parfumul acesta insidios, vrăjit, care mă leagănă în braţele sale uşoare precum lianele în jurul unui bătrîn arbore din pădurea tropicală. Un strung carusel, pe lîngă o portocală? Nimic. O armată în haine strălucitoare mărşăluind pe străzile oraşului de-abia cucerit? Nimic. Un ordinator din ultima generaţie, a patra să fie?, aşezat lîngă minunata portocală? Nimic. Se mai aud oare lătrăturile unui dictator cuprins de elanuri reformatoare atunci cînd, în apropierea tribunei sale, lumina de aur a portocalei răspîndeşte liniştea şi pacea? Se mai aud ele? Nu! Acum şi în vecii vecilor, nu! Dacă întregul univers ar dispărea în adîncul abisului primordial şi o singură portocală ar rămîne – aceasta strălucind pe mica etajeră de cărţi, de ce nu? – sucul ei dulce-acrişor, coaja ei luminoasă, sîmburii ei amărui şi minunaţi ca dinţii de fildeş ai crocodililor din Nil, ar fi de ajuns pentru a-l putea recompune. Pentru că portocala, ca şi AUM, este o silabă a zeului. Să nu uităm, stimat auditoriu, iubitele mele doamne şi nobilii mei domni, care aveţi preamulta bunăvoinţă de a mă asculta pe mine nevrednicul, vorbind despre ea, cea vrednică între toate, să nu uităm că există perfecta ei sfericitate, forma ei superbă, inefabilă, în care se topeşte, cum într-un mistic creuzet, orice materie vulgară şi zgrunţuroasă, poroasă, adipoasă, gazoasă, orice clei, orice nisip, orice mină, pînă şi materia imaterială a gîndurilor vinovate…”.
„Ei, da, stimat auditoriu, frumoase doamne şi nobili domni, aţi putea să mă somaţi cu multă uşurinţă să dovedesc cu probe perfecta sfericitate a fructului pe care-l slăvesc. Mi-aţi putea spune că forma sa nu e chiar sferică, că e puţin turtit în locul acela de care se prinde de creanga arborelui, mai mult că acolo există şi o scobitură, mică e drept dar tot scobitură se cheamă că este. Vreun expert în coloristică dintre Domniile Voastre îmi va prezenta eşantioane cu vopsele sintetice de un portocaliu atît de pur încît nici o urmă de roşu ori verde nu-i va iriza perfecţiunea. Mi se va putea înfăţişa o bilă de oţel perfectă, fără fisuri, vopsită cu această substanţă sintetică făcută de mîna omului. Voi fi nevoit atunci să recunosc că toată splendoarea fructului meu nu e decît o iluzie deşartă şi periculoasă, pentru că tulbură minţile. Gustul său? O impostură, desigur, căci în laboratoarele gastronomice se obţin, cu o viteză şi o uşurinţă de neobţinut în natură, gusturi infinit mai rafinate. Cine mai poate să creadă în portocală, cînd juice-ul obţinut chimic e adăpostit în frumoasele cutii vidate, sferice la nevoie, cu etichete lucioase şi nesfîrşit de atrăgător colorate? Voi fi îngenunchiat, trist şi disperat. Voi fi tentat să mă sinucid strîngînd strîns în pumn frucutul infam căruia am avut nesăbuinţa să-i ofer întreaga mea forţă de convingere, tot talentul meu, întreg geniul cu care îmi place să cred că m-a înzestrat Atotputernicul şi pe care-l relevaseră ursitoarele la naşterea mea prematură şi impetuoasă…”
„Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, bun venit la actua…, scuze, am încurcat amintirile!, deci preafrumoase doamne şi multinteligenţi domni, vă rog nu vă întristaţi, reţineţi lacrimile ce stau să se sloboadă în lume, acultaţi-mă! Mohicanul retoric din mine, metaforizantul impetuos şi dialecticianul impecabil, are, au toţi trei launloc, arme încă nebănuite. Portocala nu este perfect sferică, are o anume teşitură şi chiar o mică scobitură? Aşa o fi. Dar pămîntul, îmi întreb eu adversarii nedemni şi încrîncenaţi, este oare o sferă perfectă? Deşi seamănă cu un cartof, deşi e turtit la amîndoi polii, îşi continuă de milioane de ani cele două mişcări ale sale fără să se sinchisească de imperfecţiunea sa funciară, ba ne suportă şi pe noi cu prostia noastră, a adversarilor mei, cu tot. Şi după ce măsurăm noi timpul, dimensiunea supremă a vieţii, dacă nu după această caraghioasă barabulă cosmică? Nici nu vreau să mai vorbesc despre amalgamul de culori în care este împiestriţat de la începutul eternităţii, nici de degradanta explozie de mirosuri şi gusturi pe care o poartă prin cosmos. Perfecţiunea unei bile de oţel inoxidabil? Dar ce este mai rece, mai respingător şi mai străin omului decît acest artefact penibil? Şi ce aromă răspîndeşte ea în afara aceleia a sudorii inutil risipite de corpul proletarului neliber, aservit efortului distrugător? O, aş vrea să-mi vină în faţă cel care, cu o mînă pe inima şi cealaltă pe Sfînta Scriptură, mi-ar putea mărturisi că a putut percepe, cu simţurile sale maltratate, gustul acestui corp respingător! Haide, vino, vreau să te cunosc, prietene temerar şi nebun! Dar portocala? Corpul ei tare şi elastic, plăcut mîngîierii, sucul ei acid şi parfumat pe care ţi-l lasă în palmă atunci cînd strîngi uşor pumnul, gustul ei dulce-acrişor atît de fascinant şi persistent în memorie. Rotunjimea ei, zice-se, imperfectă, dar cu atît mai bine, pentru că e un corp viu, în progres continuu, deschis devenirii, controlat de o dialectică imperturbabilă. Uitaţi-vă, doamnelor şi domnilor, iubiţi prieteni, priviţi acest splendid corp plin de viaţă, ascuns în cămaşa lui aurie, treceţi-l din mînă în mînă, mirosiţi-l, pipăiţi-l, lipiţi-l de delicatele dumneavoastră obraze, de delicaţii dumneavostră obraji. Aţi văzut vreodată ceva mai fascinant? Aţi atins vreodată ceva atît de fin, de catifelat, aţi simţit în palmă o umiditate atît de bine dozată, aţi mirosit ceva mai apropiat şi sfînt? Gîndiţi-vă numai cîte ori au trebuit să rotească astrele în zborul lor infinit şi precis pentru a se zămisli, din haosul unei lumi în veşnică mişcare, întreaga şi încîntătoarea perfecţiune a acestui fruct, de nici un Dumnezeu oprit. Căci, dacă mărul a putut fi gîndit cîndva, acum multă vreme, ca un fruct interzis, cine s-ar putea gîndi vreodată, incluzînd aici şi însăşi divinitatea al cărei nume nu trebuie pronunţat, să oprească accesul la atît de democratica şi atît de perfecta făptură a portocalei?
Doamnelor şi domnilor, iubesc portocala, aşa cum numai pe ilustrele Voastre Domnii vă mai pot iubi!”.
„Ei, da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, unii au cîntat moartea, cîinele, chelia, viaţa dreaptă şi înţeleaptă a împăraţilor, faptele războinicilor şi ale eroilor olimpici, alţii firul de iarbă primăvara, minunile maşinismului, curentul electric, closetul de aur al epocilor viitoare, cîrnaţii, mingea de fotbal, plăcerile amorului, fidelitatea iubitei, luna, soarele, ordinea perfectă a universului, munca, jocul şi joaca, fapele sfinţilor şi părinţilor, atotputernicia imposibil de cunoscut a divinităţii, muncile cîmpului, campaniile victorioase, împreunarea trupească şi multe altele. Dar eu mi-am ales portocala şi v-am vorbit cu toată puterea elocinţei mele despre portocală. Nu cunosc ceva mai fascinant decît acest fruct aromat şi răcoros, limitat în propriile sale frontiere aurii şi nelimitat precum însuşi universul. Căci în portocală există totul – culoare, gust, miros, tactilitate extremă şi chiar sunetul unei muzici secrete, atunci cînd, la cea mai uşoară apăsare, acidul iese din coajă. Este o întreagă lume, suficientă sieşi dar care, deschisă, îmbietoare, se oferă primului venit. O, portocală, iubită portocală, dacă regret ceva cu adevărat, este că nu sînt poet liric pentru a-ţi înălţa oda meritată, imnul de slavă şi glorie pe care ţi-l datorez! De acum în vecii vecilor, pînă la sfîrşitul vremurilor viitoare, voi rămîne servul tău umil şi credincios! Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, acesta este elogiul pe care îl închin portocalei. Dacă eu, nevolnicul, nu v-am putut convinge, înseamnă că nimeni nu vă poate convinge, decît poate chiar ea, portocala. La ieşire, în lăzile acelea albe sînt portocale proaspete, sosite acum din Cipru. Nu vă sfiiţi, luaţi-le şi mîngîiaţi-le în drum spre casă, mirosiţi-le, ascultaţi-le divinul cîntec, ei, da, gustaţi-le! Vă mulţumesc pentru atenţia dumneavoastră şi pentru răbdarea dumneavoastră supraomenească. Vă mulţumesc!”.
Intreaga poveste superba o puteti citi aici http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/maria-sau-elogiu-pentru-portocala-sau-despre-momentul-acela-inselator-cind-ai-impresia-ca-parasesti-adolescenta-ori-ca-adolescenta-te-paraseste-din-propria-ei-initiativa-22005.html#comment-341166
Va multumesc inca o data pentru aceste superbe randuri si pentru ca mi-ati ingaduit sa public cateva la mine pe blog ,o adanca plecaciune .
Si pentru ca e necesar si un raspuns la intrebarea : cine iese din adolescenta in aceasta poveste am sa redau cateva cuvinte din raspunsul meu
sfarsitul povestiri a fost ca un preambul la ce va fii acum ,povestea poate sa -si gaseasca in sfarsit raspunsul final
cine iese din adolescenta ?
cel care descopera ce inseamna portocalii aurii la nivel metafizic .
un prim indiciu ar fii ca desi Maria din vis isi acopera sexul cu o portocala in aceasta poveste nu e vorba efectiv de sex ci de … creativitate
e culoarea creativitatii ,mai exact culoarea energiei nemateriale a creativitatii si care se aseaza in zona sacrala
si nu vorbesc numai de creativitatea prin scris care e doar o forma materiala ci de creatorul de energii invizibile de transmutarea lor din necunoscut in vizibil
prefer aceasta abordare sau titrare ca sa zic asa decat varianta filologica cu constructia literara care mi se pare rece ca bila de otel pe care nimeni inca nu a venerat-o ,elogiat-o ……
Multumesc suflet ales ,talent prevazut din fasa de ursitoare ,multumesc .
Comentarii