Cineva te iubeste cand totul pare pierdut !

Povestea biblică a lui Iov descrie “drumul omului în experienţa vieţii”, semnificaţia bogăţiei omeneşti şi a pierderii acesteia, experienţa umană în siguranţa dată de ceea ce putem avea şi siguranţa cîştigată prin conştienţa a cine sîntem cu adevărat. Încercările prin care trece Iov sînt expresii ale unui drum iniţiatic pe care îl face oricine apare pe lumea aceasta. Viaţa însăşi este “Marele nostru vindecător”, căci nimic, absolut nimic din lumea aceasta nu ne poate vindeca mai profund, mai real şi mai adevărat decît experienţele vieţii. Numai prin experienţa pierderii şi a lacrimilor noastre ne regăsim smerenia, umilinţa şi recunoaştem limitele puterii omeneşti. Numai în faţa pierderii adevărate, care ne răneşte sufletul pînă la capătul durerii, cînd sîntem într-o stare extremă de nesiguranţă, cînd ne abandonăm mintea, pretenţiile, speranţele, aşteptările şi nebuniile minţii, ne apropiem de Dumnezeu. Experienţele dureroase de pierdere sînt îngăduite de iubirea lui Dumnezeu, tocmai pentru ca noi să acceptăm că puterea vieţii nu se află în lucrurile pe care le dobîndim, nici în relaţiile pe care ne străduim să le reţinem, nici în oamenii iubiţi, nici în familie, nici în averi. Mintea se trezeşte învinsă, repetîndu-şi incapacitatea de a şti, a înţelege şi a acţiona asupra oricărui lucru. Umilinţa minţii şi acceptarea limitelor Eului omenesc ne determină să ne abandonăm lui Dumnezeu în anumite momente ale vieţii noastre. Percepţia stării de nesiguranţă nu este o întîmplare, ci o etapă teribil de importantă în experienţa umană. Evoluţia conştiinţei n-ar fi fost posibilă pentru nici unul dintre marii iluminaţi, dintre marii sfinţi ai lumii fără ca ei să fi trecut prin etapa aceasta. De aceea, atunci cînd ne simţim mai nesiguri pe viaţa noastră, pe ceea ce avem, cînd ne clătinăm mai abitir, mai puternic, mai fără de speranţă, cînd drumurile toate ne par închise şi simţim că sîntem complet neajutoraţi, sîntem la un milimetru de Dumnezeu. Sentimentul pierderii totale, a disperării totale, a lipsei complete de speranţă frînge aroganţa minţii umane şi ne face conştienţi de lipsa noastră de putere. Dar, tocmai atunci se iveşte din interior puterea care ne dă Viaţă în fiecare clipă, fie că vrem sau nu aceasta. Tocmai atunci se iveşte iubirea lui Dumnezeu care ne întăreşte, ne încurajează şi ne aminteşte că nu sîntem lucrurile pe care le avem, că nu-i nicio putere în cele trecătoare şi nici vreun sîmbure de siguranţă în cele ce ne înconjoară şi se pot schimba oricînd. Siguranţa Vieţii o dobîndesc aceia dintre noi care izbutesc să accepte, precum Iov, toate încercările Vieţii. Aceia ce ating capătul disperării, aceia ce trec prin nopţile negre ale sufletului, pentru a simţi – apoi – iubirea lui Dumnezeu ţîşnind din interior, ca bucurie şi putere de a trăi, orice ar fi. De aceea a învăţa să pierdem şi a ne păstra curaţi în sufletele noastre este cu mult mai important decît a şti să cîştigăm. Căci de cîştigat poate şi prostul, şi deşteptul, şi cel mai mare, şi cel mic. Dar încercarea noastră se află în pierdere, căci – după ce pierdem totul – ne amintim că am avut totul şi avem ceea ce avem pentru că există Viaţa. Cineva, undeva, în noi înşine, ne iubeşte, iar pierderile au darul de a ne ajuta “să auzim cu urechile sufletului” şi “să vedem cu ochii lui”!