Ceea ce faci,ceea ce ai vrea sa ti se faca !

O schimbare majoră a minţii, dar şi a sentimentelor umane, o transformare spirituală autentică ar putea să înceapă şi să construiască în lăuntrul nostru un “om nou” pe fondul deciziei personale de a gîndi, a spune şi a face în fiecare zi, în relaţia cu oricine ceea ce ai dori pentru tine însuţi. Ce cuvinte şi ce fel de comportament ţi-ar mîngîia sufletul şi ţi-ar dezarma strigătul furios atunci cînd strigi la un alt om? Ce ţi-ar plăcea să gîndească, să simtă ori să facă omul căruia-i strigi un adevăr sau o minciună? Ce fel de comportament ţi-ar dezarma furia şi te-ar ajuta să te simţi mai uman, mai frumos în tine însuţi şi mai bun? Reflectează la ceea ce ţi-ar plăcea ţie şi fă astfel de cîte ori întîlneşti un om care strigă la tine. Ce ai vrea să facă un altul care te întîlneşte, dar pare că priveşte spre tine cu indiferenţă, cu ură ori cu neascuns dispreţ? Poate ţi-ar plăcea să zîmbească şi să te salute prietenos, chiar dacă nu te ridici la nivelul criteriilor sale de apreciere, de înţelegere şi de inteligenţă! Ei, bine, zîmbeşte-i tu, spune-i bună ziua cu toată inima, asigură-te că nu o faci cu un scop anume şi, mai ales, asigură-te că nu aştepţi nici favoruri verbale, nici aprecieri, nici bucurie de la celălalt. Fii tu şi fă tu ceea ce ai vrea să fie şi să facă celălalt, zîmbeşte tu mai întîi, dar rămîi detaşat privind aşteptările. Căci de vei dori de la altul şi vei fi apoi dezamăgit (şi se poate, şi se întîmplă continuu, căci aceasta-i natura experienţei umane!) te vei prinde în hora fără sfîrşit a ataşamentului, iar experimentul tău va eşua. Ataşamentul în acest caz nu se referă la situaţiile în care sîntem legaţi emoţional de cineva, cît la negativitatea interioară ce se naşte din aşteptările neîmplinite. Noi sîntem fericiţi cînd primim ceea ce ne place, ceea ce credem că-i bun şi sfîrşim prin a fi nefericiţi cînd ceea ce ne place nu ni se dă. De aceea ne aşezăm continuu fericirea la cheremul lumii înconjurătoare şi sfîrşim prin a o pierde tocmai pentru că lumea nu poate (nu doar că nu vrea) să ne facă fericiţi ori să ne confirme scenariile minţii proprii. Dezamăgirea este un aspect inevitabil al experienţei; mai devreme sau mai tîrziu, sîntem dezamăgiţi pentru că am fost amăgiţi de noi înşine. A le da altora ceea ce ne-ar plăcea să ne dea ei nouă este cu totul altceva decît a aştepta să primim de la ei ceea ce ne place. Este ceva complet diferit, este ceva ce – odată început – ne împinge către un drum al existenţei de neimaginat. Este o schimbare de paradigmă, una majoră, ascunsă într-o mică modificare de perspectivă. Încotro ne transportă fiinţa simplul fapt de a le face altora ceea ce ne dorim pentru noi? Am zice că în cea mai profundă, mai puternică şi mai masivă transformare spirituală pe care ne-am putut-o imagina vreodată. Exerciţiul zilnic de a gîndi, a spune, a vorbi şi a face oricărui om pe care-l întîlnim ceea ce ne-am dori pentru noi înşine ne schimbă vieţile pînă-n străfundul rădăcinilor, dar – mai ales – ne schimbă copleşitor pe noi. Ne vom descoperi aşa cum ne-am visat, dar părea că nu putem spera vreodată să fim.