Daca ai observa mai multa frumusete!

Lumea se vede frumoasă numai dintr-o minte şi dintr-un suflet pline de frumuseţe. Mizeria, suferinţa şi durerea dispar din calea îndrăgostiţilor şi a copiilor doar pentru că dragostea din interiorul lor nu le poate percepe. Fără a fi fericit în tine, de unul singur sau însoţit, între cei patru pereţi pustii ai camerei tale ori în mulţime, fericirea nu poate exista. Starea de bine, starea de mulţumire şi de fericire sînt în interiorul tău. Altfel, nici o experienţă, cît de fantastică ar fi, nu ţi le poate clădi. Nici femeia zînă, nici bărbatul “soare”, nici aurul, nici diamantele sau banii nu au puterea să ţeasă fericire în sufletul sufocat de durere. Pur şi
simplu, nefericirea nu poate vedea fericirea şi invers. Suferinţa nu poate vedea dragostea şi invers. Lumina nu poate vedea întunericul. Mintea înfricoşată nu poate observa pacea, iar mintea plină de ură nu are puterea de a percepe dra­gostea. Noi, oamenii, observăm diferite aspecte ale existenţei, care descriu – de fapt – cum ne simţim. Ceea ce ne atrage atenţia, ne captează energia şi aici începe un proces subtil de atracţie. Ceea ce observăm devine prezent mai mult şi mai mult în vieţile noastre. Fie că ne place sau nu, simplul fapt că “observăm” ceva atrage mai mult din acel ceva către noi. De îndată ce putem “observa” mai multă dragoste, mai multă frumuseţe, mai multă iertare, mai multă fericire, mai multă căldură şi armonie, vom atrage aceste aspecte în vieţile noastre. Ele vin pentru că “este cineva” care le poate observa. Este un om, un suflet, o minte care poate vedea frumuseţea şi de aceea frumuseţea se înfăţişează în faţa sa, prin diferite
evenimente. Un om cîrcotaş, obişnuit să descrie numai ce nu-i bun, ce nu-i frumos, ce nu-i mulţumitor şi fascinant, ce-i plin de mizerie şi de suferinţă, va atrage evenimente cu acest conţinut. Nu pentru că “se află” o forţă misterioasă în spatele dramei şi a mizeriei umane, cît pentru că cineva observă drama şi mizeria, fără a face din observaţia sa ceva constructiv. Observaţia de dragul observaţiei, de dragul criticii şi al propriei inteligenţe, de dragul propriului nostru Ego devin un fel de drum către Iad, pavat cu aparente bune intenţii. În lumea noastră, critica poate fi un instrument salvator şi important de schimbare, atîta vreme cît o folosim în acest scop. Altfel, nu facem decît să atragem către noi ceea ce criticăm, ceea ce nu ne place la alţii, ceea ce ne enervează la lumea înconjurătoare şi aceasta pentru că Universul nu ne vede diferiţi. În ochii divinităţii sîntem “unul”, iar demonstraţia ne prinde nepregătiţi aproape întotdeauna. Insistenţa de a critica, a agresa, a violenta sau a distruge pe cineva, fie în numele moralităţii, al idealurilor nobile ori chiar al dragostei generează un subtil proces de atracţie a evenimentelor pe care le dezavuăm. Ele ne dezvăluie minţile, aşa cum sînt în realitate. Ne dezvăluie trăirile, acţiunile şi atitudinile. Evenimentele vieţii ne dezbracă de minciună şi de sentimentul că putem ascunde ceva anume, căci ele ne pun în relaţie directă cu sentimentele îngropate în trecut, cu ura nerecunoscută, cu dragostea neştiută, cu frica sau cu bucuria din noi. Dacă am putea observa mai mult ce-i bun, ce-i frumos, ce-i în armonie cu binele, ne-am apropia de acestea toate şi n-am avea nevoie de agresivitate sau de ură pentru a ne împotrivi lor, căci aşa cum a spus
Budha – “Răul pe care nu-l ataci se autodistruge.”