Daca totul ar fii perfect

Copacii cresc fără a căuta în creşterea lor perfecţiunea. O crenguţă apare mai devreme, creşte mai repede, alta se naşte cu mult mai tîrziu. Ritmul fiecărei crengi are un cara­cter indi­vidual, dar toate cren­gile luate împreună fac un copac. Şi copacul nu este perfect, cum nici o crenguţă nu cunoaşte simetria, nu este ca un cerc, ca o linie sau ca un triunghi. Standardul este o invenţie a minţii omeneşti, nu una a naturii. Natura nu cunoaşte standardizarea, nu urmăreşte în existenţa ei perfecţiunea. Un munte perfect ar fi o figură geometrică. Ne-am plictisi de munţii perfecţi şi de malurile drepte ale mărilor în doi timpi şi-n trei mişcări, dacă ele ar avea formele perfecte ale figurilor geometrice. Ni s-ar face acru de atîţia oameni perfecţi, dacă natura ar fi prevăzut perfecţiunea formelor emoţionale. Însăşi creati­vitatea n-ar mai avea niciun sens într-un univers perfect. Numai oamenii visează neîntrerupt perfecţiunea şi fac tumbe, şi se fac clowni, şi se visează cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, cei mai buni şi cei mai creativi dintre oameni. Esenţa omenească este aceeaşi, copacul este acelaşi, dar crengile fac ca un copac să fie diferit de altul şi o pădure diferită de alta. Nu poţi spune că un copac este prost şi altul deştept, cînd ei sînt doar crescuţi în mod diferit, în etape diferite, în momente de timp diferite şi chiar în condiţii dife­rite de mediu. Diferenţele de mediu fac copacii proşti şi copacii deştepţi, oamenii proşti şi oamenii deştepţi, dar niciodată oameni perfecţi. Totuşi, visul omului de a fi perfect rămîne o aberaţie pe care el o poartă în adîncul inimii de-a lungul întregii vieţi. Chinuri îndelungi, automuştruluieli absurde, vinovăţii fără sens se preumblă prin minţile omeneşti, chinuite de visul perfecţiunii. Critica şi muştruluiala n-ar mai exista sau ar fi doar accidente emoţionale întîmplătoare dacă n-am vrea să şlefuim marginile munţilor şi dacă n-am încerca să ne punem pe noi înşine pe socluri măreţe. De ce ne-am răţoi la prostia altuia, dacă n-am găsi perfecţiunea propriei inteligenţe drept o realitate? Ar fi absurd să ne înfigem colţii în lenevia altuia, dacă nu ne-am crede întruchiparea hărniciei. În realitate, emoţiile şi gîndurile, faptele şi cuvintele noastre sînt cu mult mai puţin perfecte decît formele crestelor muntoase şi cu mult mai inegale decît crengile celui mai strîmb copac. Goana după perfecţiune este un vis mai absurd decît visele în care un cal se transformă în copil şi copilul zboară în locul păsărilor. Absurditatea minţii omeneşti întrece orice închipuire atunci cînd judecă imperfecţiunea naturii. Căci natura este măreaţă prin imperfecţiune şi perfectă prin ea. Natura este perfectă tocmai pentru că este diferită. Frumosul şi urîtul, binele şi răul, deşteptul şi prostul sînt invenţii ale minţii, nu realităţi ale naturii. Acestea toate compun perfecţiunea, creativitatea, prin ele apar invenţiile şi din ele se nasc formele diferite, care ne ajută să existăm într-un univers marcat de diversitate, de schimbare. Ce plictis ar fi într-o lume cu munţi ca triunghiurile egale, printre copaci perfecţi ca cercurile, printre oameni la fel de frumoşi şi la fel de deştepţi. Ar fi absurd un univers perfect, cu oameni care ar iubi la fel, ar arăta la fel, ar visa la fel! Perfecţiunea este aici şi acum, unde lipseşte doar mintea care s-o perceapă şi omul care s-o iubească în tot ce este imperfect.